Luisa Pirjol si Monica Bulai sunt eleve in clasa a XI-a la Colegiul national “I.L. Caragiale”. Ele au simtit altfel experienta “Engleza pentru Viata” decat ceilalti voluntari ai Asociatiei Shakespeare School pentru Educatie. Luisa si Monica au fost curajoasele care au lucrat la centrul “Ana si Copiii”, nu cu copii de 4-12 ani, ci cu adolescenti de varsta lor.
Suntem foarte mandri de ele si ne bucuram ca au fost atat de perseverente si ambitioase. Ca profesori, stim cat de greu e in primii ani de predare sa te impui in fata unor copii mai mici, dar sa te aventurezi direct in fata unor adolescenti de varsta ta cu o situatie speciala, este un gest extraordinar!
Iar fetele nu numai ca au dus prima parte a proiectului la bun sfarsit, facandu-i pe elevii lor sa invete, dar vor continua din toamna pentru ca s-au atasat unii de altii si nu mai vor sa se desparta. Copiii le-au zis ca sunt perfecte si le-au santajat ca din toamna ei nu mai vin la orele de engleza daca se schimba voluntarii. Si ce alt feedback poate fi mai ravnit de un profesor?
Le felicitam inca o data pentru curaj si hai sa vedem cum a fost experienta “Engleza pentru Viata” pentru Luisa!
“Sper ca le-am daruit copiilor macar jumatate din ce mi-au daruit ei mie”
Am auzit de voluntariat de la o colega care face cursuri la Shakespeare School si m-a intrebat daca as vrea sa vin si eu. M-am gandit ca oricum timpul trece pe langa noi si ca as putea sa-l valorific ajutand pe cineva. Dar nici nu ma gandeam la inceput cat de mult o sa ma ajute acest proiect si cat de implicata o sa ajung sa fiu.
In prima zi cand m-am dus la Centrul “Ana si Copiii” aveam, desigur, emotii mari, desi ma pregatisem cum trebuia pentru lectie, facusem planul, tot ce trebuia. Cred ca acum inteleg cat de mult trebuie sa munceasca profesorii nostri si de ce se supara asa tare cand noi, elevii, nu suntem atenti.
La prima ora, copii de la grupa noastra erau putin sceptici, pentru ca venisera in fata lor 2 fete, aproximativ de varsta lor, sa ii invete ceva. Unii erau prea timizi, iar altii erau prea agitati. Acum cand ma gandesc la prima ora imi dau seama cat de mult s-au schimbat copiii. Si nu ma refer doar la faptul ca stiu engleza mai bine, ci ca acum nu le mai este frica sa ne ceara ajutorul sau sa ne intrebe lucruri banale, cum ar fi la ce liceu suntem.
Tin minte ca in a doua saptamana deja ne intrebau cand mai venim ca sa ne astepte cumintei pentru ora de engleza. La una dintre lectii copiii erau foarte agitati si un baietel vorbea doar in romana si se tot uita pe geam, iar eu i-am spus sa imi zica cum e vremea afara. El nu mi-a raspuns, dar o alta fetita (folosesc diminutive pentru ca imi sunt dragi, desi unii dintre ei sunt chiar mai mari decat mine) a raspuns “It’s nice outside.” Cand i-am spus ca a raspuns corect, a zambit larg si i s-a luminat fata. Atunci mi-am dat seama ca fac ceva cum trebuie.
Daca la primele lectii eram fericita ca incercau sa faca exercitiile din clasa, la ultima lectie chiar ei ne-au amintit ca au avut tema de facut si ca le-am zis ca o sa o corectam. Imi place sa cred ca engleza chiar li se pare mai frumoasa datorita mie si colegei mele, Monica, si ca nu ne-au amintit de teme doar pentru ca mai voiau o bomboana drept recompensa. Glumesc, a fost extraordinar cand ne-au spus ca nu au nimic sa ne reproseze.
Cred ca oricine vrea sa vina la acest voluntariat trebuie sa se astepte la multe surprize placute. Desigur, trebuie sa si munceasca putin, dar orele petrecute la centru nu sunt niciodata degeaba. Sper ca prin acest proiect le-am daruit copiilor macar jumatate din ce mi-au daruit ei mie.
Mereu plec de la centru cu zambetul pe buze si nici macar nu vreau sa ma gandesc ca inainte eram iresponsabila si intarziam mereu. Multe lucruri s-au schimbat pentru mine si nici nu ma gandesc sa ratez ocazia de a participa la acest voluntariat si din toamna.
