SKY IS THE LIMIT

M-am ridicat şi am privit în jur. Nimic nu se schimbase, deşi eram sigură că visez. Fără îndoială, îmi aduc perfect aminte cum am pus capul pe pernă şi am stins lampa. Să se fi făcut deja dimineaţă?

Am dat perdelele la o parte şi am deschis geamul. Aaaa, aerul plăcut de dimineaţă. E clar, am dormit un somn complet anost, fără vise şi fără imagini. A câta zi la rând, de când s-a lansat concursul de eseuri, iar eu tot nu am trecut pragul fanteziei.

Plec spre şcoală, ce altceva e de făcut? Soarele este mai strălucitor ca niciodată, lumea mă salută luminoasă. Nu-i cunosc, dar le răspund la rândul meu, cum aş putea să ignor sau să irosesc asemenea zâmbete? Intru în primul mini-market, fără intenţii măreţe, înarmată cu răbdarea pe care zi de zi mi-am educat-o, de a sta la coadă, de a comanda grăbit atunci când îmi vine rândul, căci, deh, nimeni nu are dispoziţia de a te mai servi şi pe tine, a n-lea cumpărător din acea zi, al x-lea cumpărător din acea săptămână, al z-lea cumpărător din acea lună. Şi, totuşi, uimire! O doamnă jovială mă întâmpină chiar de la intrare cu o atitudine ospitalieră, mă întreabă ce caut, îmi oferă cu voioşie produsele şi, înainte să apuc să gândesc tot ce am scris în aceste rânduri, sunt din nou în drumul meu spre şcoală.

În ritmul acesta, voi ajunge mai devreme, gândeam cu uşoară nelinişte. Însă am depăşit imediat emoţia, aducându-mi aminte de tramvaiul care trece o dată la secol sau, cel puţin, aşa îmi pare mie în dimineţile glaciale de iarnă, în cele mohorâte de toamnă, în cele supra-aglomerate din colecţia primăvară-vară. Până aici mi-a fost, cu siguranţă, tramvaiul meu s-a împleticit, ca de obicei, în pânza de străduţe întortocheate şi în şiroaiele de maşinuţe nervoase de la semafoare. Dar, stupoare! Nici măcar aceasta nu se întâmplase. Bătrânul vehicul pe şine galopa plin de voie bună către staţia în care mă aflam. Suspect, îmi zic, şi mă sui. Acum în mod cert voi ajunge prea devreme.

Într-adevăr, aerul era încă matinal, proaspăt, iar curtea era…plină?! Dar ce se întâmplă cu aceşti elevi veniţi cu jumătate de oră mai devreme, sprijiniţi de scări, gard, scaune, mese, unii discutând, alţii aşteptând în tăcere, cu bărbia adâncită în piept? Aham, pesemne că vorbesc despre jocul pe care nu l-au terminat nici până la trei dimineaţa, despre nivelul ăla imposibil de care n-ai cum să treci, despre ce a mai făcut Hannah Montana de la terminarea serialului, despre care a fost ultima dată când au fost la munte şi care va fi următoarea plecare la mare. Iar dacă nu vorbesc despre asta, acei solitari adânciţi în gânduri, meditează probabil tot la asemenea idealuri ispititoare.

Sunt din nou nevoită să-mi recunosc greşeala de judecată. Trec pe lângă o siluetă singuratică ce ţinea în mână, nu un iPhone 4, ci una dintre minunile lumii pre-tehnologice, o carte, un Oscar Wilde cu al său The Picture of Dorian Gray. Altcineva povestea despre viaţa lui Mark Twain, iar trei tineri schimbau impresii despre geniul tinereţii în cazul lui Mozart. Chiar înainte să intru, aud o voce plină de optimism: „Sky is the limit!”.

Aşa este, tinereţea este plină de geniu, aplicaţiile pe telefon pot fi concurate de o lectură bună, iar cerul trebuie să fie limita oricărei idei de valoare. Nu este un vis, nu este fantezie. Universul meu perfect poate să existe. Ingredientele ne stau la îndemână: un dram de bună dispoziţie, o linguriţă de umanitate, ceva bunăvoinţă şi timp „irosit” şi pe lucruri mai puţin colorate, animate, upgradate, downloadate, cosmetizate etc. …

Lumea ta perfecta cum arata? Mai sunt numai 4 zile in care poti sa ne spui povestea ta intr-un eseu perfect!give book a chance

Aboneaza-te la newsletter pentru a primi ultimele noutati:

Arhive