Școală. Acasă. Școală. Acasă.
„Am doisprezece ani și am ajuns deja la apogeul vieții mele. Nu-mi place nimic!” i-a spus Andrei într-o zi prietenului său, Victor, care a râs și i-a arătat un video. Lui Andrei i s-a părut insipid și plictisitor. A fost dezamăgit că cel mai bun prieten al lui nu a vrut să discute, sau măcar să-i spună că și el se mai simte așa, dar că îi trece. S-au despărțit puțin mai târziu, iar Andrei a mers acasă și s-a închis în camera lui. S-a gândit că nu îi place nimic pentru că nu se pricepe la nimic. Victor era talentat la desen, Maria cânta frumos, Ionuț era foarte bun la matematică. Toți aveau câte ceva, în afară de el. „Nu știu să fac nimic, nici măcar să mă gândesc la ce aș putea să fac!”, gândea Andrei.
Zilele treceau și Andrei se convingea din ce în ce mai mult că nu are niciun talent, că nu știe nimic, că nu poate face nicio treabă până la capăt. De la începutul anului, când îl scosese profesoară la tablă și el nu știuse să rezolve un exercițiu despre care ceilalți credeau că era simplu, unii băieți începuseră să spună „se ocupă Andrei”, ori de câte ori el făcea ceva greșit sau era nesigur. Gluma ajunsese atât de populară, încât toată lumea o folosea. Iar Andrei credea că fac asta pe bună dreptate. Nu se pricepea nici la materiile de la școală, nici la vreun sport de echipă, nici să cânte sau să picteze. „Se ocupă Andrei”, gândea și el atunci când îi scăpa din mână mingea și echipa lui lua gol sau lovea un pahar de pe masă cu cotul.
Părinții lui Andrei au observat schimbarea în comportamentul lui. Au încercat să discute cu el, dar nu le spunea niciodată mai mult de câteva cuvinte. Pentru că nu știau ce să facă, au încercat să îi ofere mai multe activități. Andrei a refuzat toate sporturile de echipă sau în grupuri mai mari de oameni, „îți dai seama ce s-ar ocupa Andrei”, gândea. S-a înscris până la urmă la înot și la un curs de engleză.
Cu multe emoții, Andrei a intrat în clasa de la Shakespeare School. Era convins că „se va ocupa” încă din prima zi, că ceilalți vor râde și aici de el. Nu știa de ce a acceptat, poate pentru că simțea că engleza l-ar putea ajuta, că ar putea fi bun la asta, „n-am nicio șansă”. Teacher era zâmbitoare și ceilalți colegi păreau drăguți, ba chiar a știut câteva răspunsuri și echipa lui a câștigat competiția, dar Andrei credea că era normal, doar era prima oră. „De data viitoare or să vadă toți că nu știu să fac nimic de fapt și or să râdă de mine.”
Săptămâna următoare, Teacher a intrat în clasă la fel de zâmbitoare, iar lecția a început la fel de distractiv. Andrei s-a simțit bine și a uitat pentru un moment că aia era săptămâna în care toți aveau să-și dea seama că „se va ocupa” el. Până când s-a ajuns la o competiție. Teacher le-a explicat regulile și Andrei a zâmbit trist. Îl încânta idea, dar știa că nu o să reușească. Când a venit rândul lui, s-a fâstâcit, s-a uitat în ochii colegilor și a greșit răspunsul. I-a căzut cerul în cap.
„Începe”, s-a gândit și s-a uitat la Teacher. Care i-a zâmbit cald. L-a privit cu atenție și i-a spus că „nu e nicio problemă, cu toții mai greșim, iar greșelile sunt foarte importante, pentru că dacă nu le facem uneori, nu știm că trebuie să învățăm. Până la urmă, de aia venim aici, la Shakespeare, ca să învățăm, nu?”. Andrei nu a știut cum să reacționeze și a privit în continuare să vadă dacă nu cumva ceilalți râd. Cu toții o ascultau pe Teacher. „Eu cred că ai nevoie de mult curaj ca să înveți, pentru că trebuie să greșești și să treci peste asta, iar asta fac oamenii curajoși. Andrei, eu cred că tu ești curajos și că data viitoare vei ști răspunsul la această întrebare”. Andrei a rămas mască.
De atunci vine în fiecare săptămână la cursurile Shakespeare School, pentru că se simte protejat și are încredere că profesorii și colegii de acolo îl vor ajuta să învețe și să treacă peste greșelile lui, ba chiar are rezultate mai bune și la școală, pentru că a descoperit ceva ce îi place și a învățat că trebuie să învețe în stilul și în ritmul lui.
