Dupa un an de locuit in Birmingham, mi-am dat seama ca renumita raceala Britanica nu se manifesta decat in vreme. Poate nici acolo asa cum ne-am astepta. Englezii sunt lafel de plini de viata ca orice alt popor care a vut un contact de macar 100 de ani cu Imperiul Roman. Stiu sa rada, stiu sa iasa in cluburi si, cu siguranta, stiu sa bea ca nimeni altii. De fapt, la capitolul asta poate doar Irlandezii ii intrec. Spun asta in deplina cunostinta de cauza: de curand m-am angajat intr-un pub frecventat de localnici – burmmies, pure breed. Dupa cateva zile, din spatele barului am descoperit inca o fata a “imperiului”. Departe de a fi reci, rezervati, stiff-upper-lip, englezii lasa frau liber emotiilor in pub. E apoape ca o confesiune. La petreceri studenti, batrani, oameni cu handicap, danseaza impreuna, indiferent de dress code, clasa, accent sau abilitati locomotorii. La meciurile de fotbal se iau in brate, isi aruna palaria pe jos, sarbatoresc victoria si deplang infrangerea cu demnitate. In weekdays, cand vin de la munca pentru a fine pint of Lager, ar povesti pana dimineata.
Asadar, unde e raceala? Simplu, nu e. Ce sta la baza acestui cliseu este, insa, cultul politetii si, mai els cultul pentru impeccable customer service. Veti remarca asta pretutindeni, nu numai la angajati, ci si la colegii din universitate, colegii de munca, englezii cu care veti intra in contact oricand. Ca si cum nu se stie cand ar avea nevoie de serviciile celorlalti, au dezvoltat un cult pentru lasat loc de buna-ziua. Mai simplu spus, traditia pentru small-talk ; o conversatie banala care include multe zambete, un schimb de amabilitati, urari de mai bine si, cu siguranta, keep in touch. Ei bine, acest keep in touch induce multi studenti internationali in eroare. Cand toata lumea pare asa de amabila nu poti sa nu te intrebi: cine e cu adevarat interesat?
Coming up next: pana unde duce politetea?
